Memorie si uitare
[cele mai noi]    [cele mai citite]    [categorii]

       Omul are posibilitatea sa intipareasca impresiile produse de obiecte, fenomene care actioneaza asupra analizatorilor, iar procesul psihic care asigura pastrarea experientei lui anterioare este memoria.

       Inca in psihologia clasica, incepand cu studiile lui H.Ebbinghaus, M.Mayer si W.Stern, s-a facut constatatre ca functia mnezica are o organizare eterogena, punand in evidenta o diversitate de modalitati si forme de manifestare. Pentru delimitarea lor, au fost introduse patru criterii, care-si pastreaza valabilitatea si astazi, si anume:
           -prezenta sau absenta intentiei si a controlului voluntar;
           -prezenta sau absenta desprinderii si intelegerii legaturilor specifice intre elementele si secventele materialului;
          -aferentatia dominanta;
           -factorul timp;

       1. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a doua forme mari ale memoriei: memoria involuntara sau neintentionata si memoria voluntara sau intentionata

       Ambele forme se evaluează, în principiu, pe baza aceloraşi indicatori, ca, de pildă: volumul materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială, volumul total al materialului engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea întipăririi; exactitatea întipăririi; completitudinea.

       Memorarea involuntara sau neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Este aceea care, în toate cele trei faze – engramare, păstrare, reactualizare – se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. Deşi se desfăşoară permanent, nu numai pe fondul stării de veghe, ci uneori, şi în somn, prezenţa ei se înregistrează de către conştiinţă post festum. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar „elemente“ pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de ‚amintiri“, pe care nu le-am „comandat“ în mod intenţionat.
Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite. Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă capacitatea bazală de engramare-stocare a creierului.

       Memoria voluntară sau intenţionată este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare. Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară sau de către subiectul însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii. În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul memorării neintenţionate. Toate procesele psihice specifice – percepţia, gândirea (analize logice, evaluări, înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.

       În cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare „element“ al materialului în vederea fixătii cât mai exacte, rapide şi complete.Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară.
Memorarea voluntară se realizează la niveluri diferite de completitudine, exactitate şi trăinicie sau durabilitate. Ea este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate, care variază în funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. Pe traiectoria procesului de memorare voluntară, apare aşa-numitul efect al listei. Esenţa acestuia rezidă în aceea că, în prezentarea serială a informaţiei (materialului), cei mai bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc – mijlocul seriei. Explicaţia constă în inducţia negativă anterogradă şi retrogradă, care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la cele terminale către cele anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în zona segmentului de mijloc. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că, pentru o organizare optimă a procesului de învăţare, trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi, care depăşesc, de pildă, 50 de unităţi memorative (chunks). Structurarea trebuie realizată în serii scurte (de până la 30 unităţi memorative).
       Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare, unde funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. Tocmai în contextul dat, ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional.
       Faptul că cineva este caracterizat ca având o memorie bună sau slabă depinde, în primul rând, de volumul şi calitatea păstrării, de funcţionalitatea celor stocate anterior. Diferenţele individuale cele mai semnificative se constată tocmai în întinderea şi diversitatea păstrării. De aceea, în plan psihopedagogic, preocuparea principală trebuie s-o constituie găsirea procedeelor şi condiţiilor optime pentru asigurarea unei durabilităţi cât mai mari în timp a ceea ce se învaţă în cursul vieţii.

       2. Aplicarea celui de al doilea criteriu duce la delimitarea memoriei mecanice şi a memoriei logice.

       Memoria mecanică se caracterizează prin fixarea, păstrarea şi reproducerea unui material, pe de o parte, în forma lui iniţială, fără vreo modificare semnificativă, iar pe de altă parte, fără realizarea unei înţelegeri a conţinutului şi legăturilor logice între diferitele secvenţe şi elemente.
Memoria mecanică exprimă, într-un fel, memoria pură, neracordată şi neintegrată în structura operatorie a gândirii. Acolo unde beneficiază de un suport natural propice (o bună funcţionare a mecanismelor memorative primare, ce ţin de însuşirile native ale creierului), şi ea se oferă subiectului ca o zestre de-a gata, fără a-l costa un efort prea mare, memoria mecanică poate să devină dominantă.
Având în vedere faptul că omul, prin natura sa intelectuală internă, este un creator de semnificaţii (homo significans), putem afirma că, şi în cazul memoriei mecanice, orice subiect normal tinde în mod necesar să stabilească unele legături şi asociaţii indirecte, de ordin mnemotehnic, pentru facilitarea fixării materialului propus spre memorare.

       Memoria logică este mediată şi instrumentată de operaţii mentale speciale de analiză, comparare şi relaţionare criterial-semantică a elementelor materialului. Genetic, ea se structurează în urma memoriei mecanice şi eficienţa sa depinde de dezvoltarea şi maturizarea intelectuală generală a individului. Contribuţia cea mai mare la elaborarea schemelor şi procedeelor sale mnemotehnice o are procesul învăţării organizate, în şcoală.
În conţinutul său repertorial, accentul principal se pune pe aspectele esenţiale, pe invarianţii semantici, pe informaţiile definitorii, iar nu pe detalii sau pe cadrul extern în care a fost prezentat materialul. În chiar faza de engramare, materialul este supus unei analize şi prelucrări primare, se elaborează o orientare conştientă a subiectului în raport cu conţinutul şi caracteristicile lui, se identifică şi se evidenţiază „elementele“ nodale etc.
Fixarea nu se face prin juxtapunere (alăturarea exterioară a unui sertăraş la „fişierul“ existent), ci prin integrare (stabilirea conexiunilor semantice dintre noul material şi fondul experienţei achiziţionate anterior). Ca urmare a acestei activităţi intelectuale pregătitore, memoria logică devine mai productivă decât cea mecanică.

       3. Aplicarea celui de al treilea criteriu – cel al aferentaţiei dominante – permite delimitarea formelor de memorie după modalitatea de recepţie pe care o implică preponderent.
Se evidenţiază astfel: memoria vizuală, memoria auditivă, memoria kinestezică, memoria mixtă. Fiecare din aceste forme se poate impune ca dominantă în plan individual, ajungându-se astfel la diferenţe tipologice în organizarea şi funcţionarea schemelor mnezice. Atât cercetările experimentale, cât şi observaţiile cotidiene arată că un subiect reţine mai uşor şi păstrează mai bine un material recepţionat pe cale vizuală (tip vizual), altul memorează mai uşor şi păstrează mai trainic un material perceput pe cale auditivă (tip auditiv), un al treilea memorează şi fixează mai eficient schemele actelor motorii – dexteritatea manuală, corporală – ca în cazul gimnasticii şi jocurilor sportive sau al mişcărilor instrumentale implicate în diverse meserii (tip motor) şi, în fine, un al patrulea are nevoie să folosească două sau mai multe modalităţi de recepţie pentru a face faţă corespunzător sarcinilor mnezice: să citească materialul cu voce tare (văzul + auzul); să citească şi să se plimbe prin cameră (văzul + chinestezia); să citească materialul cu voce tare şi să se şi plimbe sau să efectueze automat diferite mişcări (văz + auz + chinestezie).
Aceste forme de memorie sunt condiţionate, după toate probabilităţile, genetic şi ele se impun ca atare în cadrul memoriei involuntare şi al celei voluntare sau în dinamica memoriei mecanice şi a celei logice. De aceea, diagnosticarea şi cunoaşterea lor se impun ca cerinţe psihologice esenţiale în vederea gestionării corecte în plan educaţional a materialului de învăţare.

       4. Formele temporale ale memoriei. Cercetările realizate din perspectiva modelului cibernetic (Tulving şi Donaldson, 1972; Lindsay şi Norman, 1972; M. Golu, 1975; Simon, 1980), luând în considerare timpul de procesare şi integrare a informaţiilor în diferite tipuri de sisteme reale, au pus în evidenţă existenţa unor forme de memorie temporală, şi anume: memoria imediată sau senzorială; memoria de scurtă durată (MSD); memoria de lungă durată (MLD).

        Memoria imediată (senzorială) exprimă menţinerea „continuităţii“ fluxului informaţional în cadrul sistemelor senzoriale un timp suficient de lung pentru integrarea lui finală în imagine sau în model informaţional unitar, pe baza căruia devine posibilă identificarea. Fiecare analizator posedă operatori speciali de acumulare serială a secvenţelor informaţionale, astfel că secvenţele actuale se articulează cu cele anterioare, formând împreună o „entitate“ designativă (izomorfă sau homomorfă), ce se pune în corespondenţă cu obiectul-stimul. Indiferent de natura modală şi substanţial-calitativă a materialului ce se cere a fi memorat şi păstrat, el trebuie să treacă prin procesarea senzorială primară şi să i se formeze codurile-imagine interne. Aşadar, memoria imediată este condiţia principală a realizării celorlalte două tipuri de memorie – de scurtă şi de lungă durată.

        Memoria de scurtă durată (MSD), are o structură complexă, eterogenă din punct de vedere informaţional, cuprinzând date despre evenimente şi fenomene variate, într-o ordine determinată sau aleatorie. Ea nu este o imagine fidelă a conţinutului memoriei imediate (senzoriale), ci rezultatul prelucrării şi interpretării acestuia.Trăsătura sa esenţială o constituie limitarea în timp a conservării conţinuturilor recepţionate de subiect într-o situaţie obiectivă dată.

        Memoria de lungă durată (MLD) – desemnează totalitatea structurilor informaţionale şi instrumental-acţionale, a căror limită inferioară de păstrare în timp este egală cu limita superioară a MSD (8- 10 minute), limita superioară putând fi egală cu durata vieţii individului.
Memoria nu fiinţeaza in forma unei structuri statice, pietrificate si nici ca un recipient in sine neutru si permanent acelasi, in care se introduc de-a valma, din afara, impresii, informatii, experiente. Dimpotriva, ea se organizeaza şi funcţionează ca sistem dinamic, ce se elaborează treptat in cursul evoluţiei istorice si ontogenetice, pe măsura îmbogaţirii repertoriului experienţei.

        Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau miscarilor din trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii oameni predominand memoria senzorial-intuitiva, la altii cea verbal-abstracta.
Memoria nu fiinţeaza in forma unei structuri statice, pietrificate si nici ca un recipient in sine neutru si permanent acelasi, in care se introduc de-a valma, din afara, impresii, informatii, experiente. Dimpotriva, ea se organizeaza si functioneaza ca sistem dinamic, ce se elaboreaza treptat in cursul evolutiei istorice si ontogenetice, pe măsura imbogaţirii repertoriului experienţei.

        Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitate decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.


BIBLIOGRAFIE


Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Golu, M., Fundamentele psihologiei,Editura Fundaţiei „românia de mâine”, Bucureşti, 2000
Golu, M., Dicu, A., Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Landau, E., Psihologia creativităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Mărgineanu, N., Psihologia persoanei, Cluj, 1944.
Parot, F. Richele, M., Introducere în psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Popescu-Neveanu, P. Curs de psihologie generală, Tip. Univ. Bucureşti, vol. I, 1976, vol. 11, 1977.
Roşca, Al. Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Şchiopu, U, Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1996 (ed. a II-a).

Copyright: © psiholog-cosminbalasa.ro | Toate drepturile rezervate

Muzica de fundal este dezactivata.
Pentru a activa muzica pentru paginile site-ului, apasati imaginea de mai sus;
ulterior, daca doriti, puteti dezactiva aceasta optiune.